Categories


Authors

Demitizarea Cozonacilor la Ceas de Seara

Demitizarea Cozonacilor la Ceas de Seara

De cand sunt mica stiu de mitul povestit in jurul cozonacilor. Aveam o vecina pe scara blocului care facea prajituri excelente si era renumita pentru cozonacii copti de Craciun sau de Pasti. Stiam ca vin sarbatorile atunci cand urcam scarile din bloc spre apartmanetul nostru (etajul partu), si pe la etajul doi, deja nasul incepea sa mi-o ia pe aratura de la miros, iar la trei nu mai voiam sa continui sa urc, de pofta. Cu greu reuseam sa ajung in casa si sa ma stapanesc sa nu ma intorc la usa ei si sa-i cer o felie de cozonac, asa calda si proaspat scoasa din cupotor. 

In familia noastra mama nu a facut niciodata cozonaci. Sora ei in schimb a preluat asta de la mamaia, care facea tot felul de preparate de panificatie (paine, gogosi, cornulete, biscuiti), dar nu ori si cum: erau framantate in copaie de lemn, cu faina din grau muncit de ea toata vara, cu lapte de la cele 4 vacute, cu oua de la multele gaini din curte, si asezate bine in vatra, pe foc de lemne si acoperite de tast (suport de pamant ca un bol care se punea peste aluatul gata de copt). Matusa este asadar patiserul nostru, si de fiecare data cand avem vreun eveniment de sarbatorit, o rugam sa ne faca prajituri. Dar ea are o tehnica speciala: ca sa poata sa se apuce de treaba nu trebuie sa o deranjeze nimeni. La cozonaci, lucru asta se simte cel mai acut. Nu ne lasa sa ii facem vizite, pentru a evita orice fel de turbulente care ar putea aparea intre noi si cresterea pufoasa a cozonacilor. Nu am inteles niciodata de ce se intampla asta dar m-am conformat dupa dorinta ei.

Asadar, cu un background de om care nu a vazut niciodata un proces cap coada de cozonaceala, ma trezesc eu ieri ca vreau sa incerc ceva nou (sa conturam putin contextul: nu prea am avut de-a lungul vietii prea mare treaba cu gatitul, dar de cand am venit in Suedia, am inceput sa petrec mai mult timp in bucatarie, cel putin in weekenduri cand o ajut pe mama lui Philippe, iar anul asta de Pasti am mai avut o tentativa de cozonaci dar pe care i-am inlocuit cu tort de biscuiti). 

Dar de ce sa nu fac? Cat poate sa fie de greu daca ai retata? Hai sa demitizam cozonacii la ceas de seara. Zis si facut, mai ales ca aveam si suportul mamei lui Philippe cu care imparteam masa, ea cu sarmalele iar eu cu ingredientele scoase la caldura camerei. Am cautat pe Google retata si am ales al doilea link, care mi-a sunat mai bine "Cozonaci pentru incepatori" (la final o sa las si reteta, in caz ca cineva este interesat). Despre asta era vorba in cazul meu, asa ca am deschis; era scris intr-o maniera draguta asa ca am continuat sa citesc. Mi-a placut ca sfaturile erau prezentate de o bunicuta, Vasilica, care tinea foarte mult la anumite detalii (cum ar fi cernutul fainii de cel putin doua ori), pe care de altfel le-am respectat cu simt de raspundere.

Povestea cu pregatitul ingredientelor n-a fost foarte complexa asa ca am urmat instructiunile si am cernutul faina (e cea mai draguta senzatie, mai ales pentru ca imi aminteste de mamaia), am dizolvat maiaua si am mixat ouale. E, aparent acum incepe partea interesanta: framantatul. Din cate m-am prins eu, asta face toata diferenta. Cu cat se depune mai mult efort si se framanta mai cu simt, cu atat creste aluatul mai tare. Primele 10 minute mi s-au parut amuzate, urmatoarele 10 au fost cronometrate cu mare interes iar la ultimele 10 deja se simtea victoria in aer. Dar ce sa vezi ca inca nu s-a terminat. Ca tactica, untul se adauga putin cate putin (cu accentul pe putin) pana cand este integrat in aluat. Asa ca dai si intoarce, arunca, maseaza si cu stanga si cu dreapta inca 30 de minute (deja capatasem dexteritate). La partea asta nu-mi mai simteam mainile, dar aveam un sentiment de reusita: aluatul devenea din ce in ce mai potrivit; curgea printre degete si era exact asa cum trebuia sa fie (chiar daca habar nu avem, de fapt, care era adevarul). Tot procesul framantatului am avut suportul mamei lui Philippe, care ma mai ruga din cand in cand sa o las sa mai faca si ea, dar ambitia mea personala trebuia sa fie dusa pana la capat. 

IMG_2589.jpg

Cand a venit vorba de crema, m-am bucurat atat de tare de data asta eu eram in pozitia decisiva, pentru ca toata viata mea am urat rahatul, stafidele si orice altceva care nu era nuca. Eu fac parte din categoria aia de persoane care aleg cu multa migala toate obiectele neidentificate din feliile de cozonaci. Aparent, in noua familie, traditia e ca umplutura sa fie cu de toate si cat mai bogata, asa ca replica lui Philippe cand a gustat din primul meu cozonac ever a fost: "Ah, dar unde e rahatul? De ce e asa de simplu? Cozonacul asta n-are nimic in el?". Scuza mea a fost ca n-am avut toate ingredientele la timp (rahatul a ajuns in casa exact in momentul in care cozonacii erau gata de cuptor), dar eu stiu ca in sufletul meu asta a insemnat razbunarea muncii mele de-a lungul tuturor sarbatorilor, cand eu stateam si piguleam umplutura, in timp ce altii mancau cu pofta in jurul meu. Totusi data viitoare o sa impacam ambele tabere, asa ca cel mai probabil un cozonac va fi simplu si celalalt cu mult mai complex (sau bogat / din plin). 

Acum fac parte dintr-o alta categorie sociala. Cozonacul a fost demitizat asa ca nu mai ramane decat evenimentul care sa-mi dea ocazia sa-l prepar. 

P.s: Pentru retata de cozonaci, click aici

P.s.s: Gusta la fel de bine cum arata (pentru cei care prefera simplitatea nucilor ^_^)

Despre noiembrie in Suedia

Despre noiembrie in Suedia